Monsieur Aznavour m-a făcut să plâng și să râd și aici nu mă refer la film, ci la Charles. Îmi aduc aminte când l-am cunoscut, în 2009, la Marseille, la un târg de carte unde el și tata și-au lansat cărțile împreună. Toată lumea roia în jurul lui cu complimente și el zâmbea mai mult sau mai puțin jenat și îi mărturisea șoptit la ureche tatei că el deja are auzul slab și nu mai înțelege bine ce se zumzăie pe acolo. Avea un simț al umorului și o autoironie tipic armenești.

Poate unii dintre voi își aduc aminte cum pe scena Sălii Palatului, Aznavour ne-a ținut cu sufletul la gură, prefăcându-se că are un infarct în timpul concertului pe care, de altfel, l-a susținut cu o vitalitate debordantă.

Filmul Monsieur Aznavour ne arată un Charles contradictoriu. Există o frază în film care tradusă în română este în sine o autoironie: Unde am fost și unde am ajuns sau varianta neaoșă din lac în puț.

Dincolo de satiră, Unde am fost și unde am ajuns este un laitmotiv al filmului Monsieur Aznavour care rezonează cu mine dincolo de ecran, datorită sau din cauza sângelui armenesc care aduce cu sine o nostalgie a ceva ce nici nu am trăit, de fapt.
În aparență, această frază reprezintă o exprimare ovațională a unui parcurs, dar pe durata filmului observăm că are valențe diferite. Aceste cuvinte ascund o rană sângerândă încă, iar filmul ne aduce aminte tuturor că istoria se repetă.

Deși scheletul peliculei este structurat pe capitole intitulate cu numele chansonette-lor cele mai cunoscute în detrimentul anilor în care se petrec întâmplările, filmul devine o radiografiere a secolului XX, un secol îmbătrânit prematur prin războaie și genocide pe care showbiz-ul încearcă să îl resusciteze.

Încă din prima secvență ce are loc în anii ’60, descoperim un Aznavour epuizat, care a riscat tot ce a construit până atunci pentru un vis. Aici nu vorbim doar despre o realizare artistică sau financiară, ci una spirituală după care tânjește personajul Charles Aznavour care se simte disociat de prezentul vieții lui ca o oglindă spartă din fabrică.

Acest prolog ne introduce într-o incursiune în viața familiei Aznavourian, apatrizi, refugiați ai Genocidului Armean din Imperiul Otoman. Misha Aznavourian, tatăl lui Charles, a avut un destin asemănător cu străbunicii tatălui meu. Întreaga familie a lui Misha a fost ucisă de turci, iar el a putut supraviețui cu ajutorul unei misiuni franceze care a trimis mai multe vapoare în zona muntelui Musa Dagh pentru a salva puținii supraviețuitori și a-i duce la Marseille.

Monsieur Aznavour ne aduce aminte și de drumul inițiatic al unui alt
artist, Henri Verneuil, și de filmul autobiografic al acestuia Mayrig / Mămico (1991), în care părinții lui sunt interpretați de Omar Sharif și Claudia Cardinale. Aznavour ne-a povestit în întâlnirile noastre cum l-a vizitat pe Henry Verneuil și a observat pe birou o fotografie înrămată cu Claudia Cardinale. A râs pe seama lui, crezând că este obsedat de diva Italiei, dar regizorul i-a spus că în fotografie este chiar mama lui. Care semăna, într-adevăr, izbitor cu Claudia Cardinale.

Spre deosebire de Mayrig, aici realizatorii au ales ca armenitatea să fie mult mai accentuată prin limba armeană în dialect vestic, așa cum era ea vorbită de cei care au fugit din Genocid, rin picturile cu muntele Ararat în decor, crucea armenească la gâtul personajelor și scene filmate în Catedrala Armeană din Paris.

Realizatorii filmului au ales să ilustreze această traumă a Genocidului chiar cu imagini de arhivă, anume fotografiile celebre ale lui Armin Wegner, medic în armata germană în Primul Război Mondial, care au stat mărturie. Ceea ce mi s-a părut forțat a fost montajul supratonal între aceste imagini și familia Aznavourian care cântă și dansează cu prietenii lăutari de etnie rromă cu care își împart mâncarea. Înțeleg intenția regizorală de a sublinia faptul că armenii au trăit traume similare cu minoritatea evreiască și cea rromă, dar nu se specifică nicăieri contextul particular al armenilor. În același timp, pe tot parcursul filmului, personajul lui Charles este deseori confundat cu un evreu, mai ales din cauza nasului. Trebuie să recunoaștem, însă, că armenii au nasul mai mare și probabil și din acest motiv Edith Piaf, jucată magistral de Marie-Julie Baup, îl îndeamnă pe Charles să se opereze.

Imagini de arhivă autentice ca cele de mai sus vor apărea în continuare doar la finalul filmului, în rest folosindu-se reconstituiri de tip home movie pe peliculă, pe care se presupune că le-ar fi filmat Charles. Acest procedeu de reconstituire se folosește în capitolul în care el, alături de pianistul și compozitorul Pierre Roche (Bastien Bouillon) ajung în Canada.

Saltul temporal nu se structurează doar prin titlul capitolelor, ci chiar și în interiorul secvențelor prin mișcări circulare de traveling care sunt montate prin amorse de întunecate pentru a continua racordul de mișcare în alt spațiu și timp, Chapeau! pentru directorul de imagine Brecht Goyvaerts și editoarea Laure Gardette. De asemenea, utilizarea muzicii este una când suavă, când ludică, trecându-se din mediul diegetic în non-diegetic, iar acest procedeu devine cu atât mai valoros cu cât actorul Tahar Rahim a exersat în medie 7 ore pe zi să studieze pentru a putea interpreta multe din chansonettele maestrului Aznavour. Deseori nu se poate face diferența între piesele originale și cele înregistrate special pentru film cu vocea lui Rahim.

Regizorii Mehdi Idir și Fabien Marsaud, acesta din urmă pe numele lui de rapper Grand Corps Malade (în această calitate, avându-l ca invitat pe Aznavour pe o piesă inclusă pe albumul său 3ème temps din 2010), au plusat și pe alte elemente repetitive care au conturat personajul, de exemplu caietul cu copertă de piele roșie care se multiplică odată cu trecerea capitolelor și gesticularea haotică a personajului în timpul actului performativ. Într-adevăr, Charles Aznavour avea un tremurat din poignée și o scuturare aritmică din umeri care îi conferea o aură de stângăcie adolescentină pe care a menținut-o până la ultimul concert. Această stângăcie, pe lângă vocea răgușită, a fost încă un motiv pentru care în anii ’60 Aznavour a fost desființat de criticii care considerau că are probleme locomotorii. Așa că au conchis: “armenii se pricep la cifre. Aznavour trebuia să aleagă să fie contabil.”

Cu toate acestea, influența lui a depășit cadrul prezentului său, și există în film chiar o referință în secolul 21, în care începutul piesei Parce Que Tu Crois se transformă în What’s the Difference pentru o piesă a rapperului Dr. Dre compusă pornind de la acest sample. Aici putem să interpretăm în multe feluri, poate fi un omagiu sau poate fi o paralelă între acele timpuri în care artiștii înnebuneau lângă pian pentru câteva măsuri născute din inspirație și muzica contemporană care se bazează preponderent pe combinarea unor sample-uri.

Odată ajuns la vârful tuturor posibilităților, anume la poziția în care ajunge să fie plătit în America cu același onorariu cu care este plătit Sinatra, un fel de Ur eink iev ur hasank (Unde am fost și unde am ajuns), disocierea lui Aznavour de prezentul în care trăia atinge cote maxime. Regizorii aleg să oprească scenariul propriu zis aici, deși cariera lui artistică nu s-a terminat, ci a mai continuat mulți ani.

După cum a evoluat montajul, am crezut că această incapacitate a lui de a empatiza până la capăt cu ce i se întâmplă se va atenua sau chiar vindeca prin noua misiune pe care și-a asumat-o din anul 1988 până la finalul vieții, în care a devenit unul dintre cei mai generoși filantropi ai Armeniei, salvând multe familii care au rămas fără adăpost în urma cutremurului din Spitak și nu numai. Filmul se termină brusc, cu imagini de arhivă în care sunt presărate câteva filmări după cutremur, dar cei care nu știu despre ce e vorba nu înțeleg schimbarea de paradigmă din viața lui.

Acestea fiind spuse, filmul este unul echilibrat în care suntem martori la chintesența unei vieți pline a unui personaj rotund, cu tragismul și satira lui care, prin abordarea imaginii și a montajului mai ales, va trece testul timpului, la fel ca și cântecele lui Charles Aznavour.

Articol publicat pe LiterNet.ro

https://agenda.liternet.ro/articol/29854/Armine-Vosganian/Unde-am-fost-si-unde-am-ajuns-Monsieur-Aznavour.html